SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am lucrat vreo doi ani în acelaşi birou cu un bărbat căruia nu i-am auzit niciodată glasul. De fapt i l-am auzit, dar avea un fel de a vorbi de foarte aproape, mai mult ascultând decât deschizând gura, pe care n-aveai cum să-l ţii minte. Proceda ca un iluzionist care nu ascundea obiectivele, ci cuvintele.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am lucrat vreo doi ani în acelaşi birou cu un bărbat căruia nu i-am auzit niciodată glasul. De fapt i l-am auzit, dar avea un fel de a vorbi de foarte aproape, mai mult ascultând decât deschizând gura, pe care n-aveai cum să-l ţii minte. Proceda ca un iluzionist care nu ascundea obiectivele, ci cuvintele.
Când, de la o zi la alta, şi spre uimirea tuturor a fost instalat la direcţia unui serviciu secret, mi-am dat seama că avusesem toate indiciile pentru a şti că omul acela fusese dintotdeauna un agent infiltrat în presă şi că felul lui de a fi era, de fapt, felul de a fi al meseriei sale. Practica discreţia cu aceeaşi aplicaţie cu care eu practicam vorbăria. Era natural în rolul insului care trece neobservat. Peste un timp, i-am pomenit, cu foştii colegi de birou, pe toţi cei cu care lucrasem în aceeaşi echipă de-a lungul timpului, dar de omul fără glas nu şi-a amintit nimeni. Nu fusese necesar să ni se şteargă memoria. El nu ne-a dat ocazia să-l ţinem minte. Profesia de spion contează pe unele abilităţi cu mult mai eficiente decât drogurile şi maşinăriile magice pe care le vedem în filme.
Ulterior, discutând cu Mihai Pelin – fie-i ţărâna uşoară! – despre ziariştii care fuseseră informatori sau ofiţeri acoperiţi, el mi-a confirmat un lucru pe care îl bănuiam: pe informatorii din presă îi ştiam cu toţii, dar nu le ziceam aşa, deoarece, înainte de 1990, nu exista, cum s-ar zice, problema. Era de la sine înţeles că persoanele care n-aveau treabă cu
