În 1844, Alexandre Dumas tatăl definitiva unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, „Contele de Monte Cristo“. Imobilul de pe strada Mihai Viteazul, de la numărul 13, pare să deţină atributele arhitectonice ale acelui timp. Masivitatea construcţiei îmbinată subtil cu elemente decorative de factură romantică, încăperi mari, înalte, îmbrăcate într-un tapet bizantin, iluminate de candelabre (evident, modernizate) şi mobilate într-o manieră adecvată saloanelor franceze de la jumătatea secolului al nouăsprezecelea. Aici se ascunde Monte Cristo. Intrarea mea se pare că a agitat, într-o oarecare măsură, spiritele: eram nepotrivit pentru un loc atât de select. Am salutat, m-am îndreptat către o masă şi am primit un meniu. Comanda a venit destul de prompt: o porţie de saltimbocca. Vinurile mi-au creat o agitaţie financiară evidentă, aşa încât am ales, în locul unui alb demidulce, cum s-ar fi pretat la un preparat din pui, veşnica şi nepretenţioasa bere, care a şi venit destul de repede. Am început să iscodesc interiorul: un şemineu, pe care-l tratam cu spatele, ascundea două orgi electrice din care răzbătea, chiar şi pentru o ureche neatentă, spasmodicul „Habibi“. „Ignoră...“, mi-am zis, „se termină la un moment dat“. Şi aşa a fost. Se pare că era doar o probă de sunet. Din boxe, vocea lui Julio Iglesias umplea camera. Aşteptarea s-a prelungit. Între timp, am folosit cu succes scrumiera, care-mi era schimbată o dată la două ţigări, lucru lăudabil. Discuţiile de la mesele alăturate nu reuşeau să ajungă până la mine, în parte datorită muzicii, care, ajutată de un potenţiometru generos, atingea limitele suportabilităţii, în parte datorită ignoranţei mele: nu voiam să mai aflu reţete de slăbit sau alte lucruri din domeniul „Ştiaţi că...“. După un timp a venit şi mâncarea. Servită în vasul de Jena în care fusese gătită, acea mâncare apetisantă, acoperită cu mult caşca