TISMĂNEANU: "Volumul lui Adrian Oprescu „Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate“ este neîndoios o mărturie de o zguduitoare sinceritate şi de o mare eleganţă stilistică şi morală".
Lipsită de orice patetism, fără urmă de stridenţe ori de ceea ce se numeşte „self-pity“, cartea apărută anul acesta la Humanitas cu o emoţionantă prefaţă de Gabriel Liiceanu se aseamănă cu acele neuitabile „Povestiri de la Kolîma“ ale lui Varlam Şalamov ori cu scrierile lui Primo Levi despre Auschwitz. Pentru că, aşa cum arată Gabriel Liiceanu, autorul a ajuns să surprindă cât se poate de inteligibil marea, suprema ruşine a secolului douăzeci: „Unicitatea lagărului de exterminare din societatea modernă în care, spre deosebire de sclavagism, oamenii, nemaifiind vânduţi sau cumpăraţi, ci pur şi simplu căzuţi, prin abandon istoric, în mâna unor criminali în uniformă, deveneau obiecte fără valoare şi, ca atare, oricând exterminabili“.
Este ceea ce Hannah Arendt numea în „Originile totalitarismului“ negarea în dictaturile moderne a însăşi ideii de drepturi ale omului, tratarea unor întregi grupuri ca superflue, deci excluse din umanitate, expuse oricărei umilinţe şi în final sortite aneantizării. Gulagul comunist şi „Soluţia Finală“ nazistă au fost numele acestor două orori absolute. Cu ştiinţă a detaliului, evitând orice grandilocvenţă, Adrian Oprescu recompune acel univers în care securişti abjecţi şi gardieni analfabeţi, servind o putere convinsă că reprezintă sensul Istoriei, au batjocorit nemilos şi au distrus sute şi sute de mii de oameni. Iată cum începe povestirea „Aspecte“: „Murdar, îmbrăcat în haine murdare şi care put, fără posibilitatea de a le îndepărta, la care se adaugă foamea sfâşietoare. Pentru mine, mai rele decât foamea erau ploşniţele“. Celor care vorbesc mereu despre strategiile supravieţuirii în regimul comunist, inclusiv complicitatea şi cooptarea, l