De ce acela care nu stie sa nadajduiasca nu ar sti neaparat nici sa vorbeasca? Intrebarea mea isi are talcul ei: microromanul experimental Verbele auxiliare ale inimii, semnat de Péter Esterházy (in transpunerea romaneasca a Aneimaria Pop, cartea fiind aparuta mai intai la Institutul European, apoi la Editura Curtea Veche) este prefatat de un motto apartinandu-i lui Wittgenstein: "stie sa vorbeasca doar acela care stie sa spere, si invers." Este nadejdea strict legata de actul vorbirii? Vom afla, poate, citind romanul lui Esterházy, pe care il discut aici, fiindca este un text inclusiv literal straniu, fiecare pagina fiind tehnoredactata ca un ferpar; in plus, este vorba despre un text care, pe langa partitura originala a autorului de drept, contine in mod programatic citate din scriitori celebri care il secondeaza ajutandu-l pe Esterházy: este vorba de o puzderie de autori maghiari, apoi de Bataille, Borges, Camus, Cehov, Handke, Kataev, Lautréamont, Mallarmé, Musil, Apostolul Pavel, Pascal, Rimbaud, Sartre, Tolstoi, Trakl si, fireste, Wittgenstein.
Chemat sa asiste la agonia si moartea mamei sale, apoi sa participe la ritualul de inhumare si doliu, un barbat matur isi rememoreaza si retranscrie viata in halci de carne cruda si in fasii macerate sufleteste, concepute ca niste flash-uri febrile. Textul este cand delicat si diafan pana la sfasiere, cand brutal si feroce pana la mutenie. Este o carte extrema, poematica mai degraba, decat construita printr-o epica stringenta, care incepe si sfarseste printr-o rugaciune pulverizata.
In fata mortii exista intotdeauna o forma de vinovatie: Péter Esterházy inclina sa creada ca aceasta culpabilitate este, fireste, metafizica, dar si una concret-fizica, desi confuza. Respiratia si viata celorlalti, in timp ce un altul moare (indiferent cine ar fi el), contine o forma de vinovatie insidioasa: toate m