Horia Roman-Patapievici: "Dintre cei care au comentat pe forum articolul meu de săptămâna trecută („Neîncrederea: închisoarea în care trăim“), unii mi-au reproşat lipsa de realism, alţii absenţa soluţiilor şi aproape toţi neimplicarea politică."

Dintre cei care au comentat pe forum articolul meu de săptămâna trecută („Neîncrederea: închisoarea în care trăim“), unii mi-au reproşat lipsa de realism, alţii absenţa soluţiilor şi aproape toţi neimplicarea politică. Afirmasem în articol că (I) treaba făcută de mântuială, (II) lipsa de încredere şi (III) egoismul ne-au împins într-un soi de cerc infernal al unui tip de rău, pe care îl facem din indiferenţă şi pe care îl suportăm cu neglijenţă şi din care nici măcar legile bune nu ne mai pot smulge. Atunci? Spuneam că am putea scăpa din temniţa socială în care ne-a zidit neîncrederea noastră faţă de aproapele nostru numai printr-o transformare sufletească, adică numai pornind de la decizia fiecăruia dintre noi de a pune capăt, individual, logicii răului.

Sistematizat, argumentul celor care m-au criticat era că, în chestiuni publice, recursul la transformare sufletească e ineficient, iar cei care predică binele, dacă într-adevăr le pasă, ar trebui să intre în lupta politică. Acest argument se sprijină pe două premise: prima este că realiste sunt numai soluţiile instituţionale; a doua este că singura acţiune veritabilă este acţiunea politică. Cred că ambele premise sunt cel puţin parţial false. Cred, dimpotrivă, că eficacitatea soluţiilor instituţionale se sprijină, în ultimă analiză, tot pe decizia unui (singur) individ, iar reducerea tuturor acţiunilor sociale la lupta politică este profund greşită. Iată de ce.

Să judecăm pe un exemplu concret. De ce anume depinde calitatea traficului rutier? Depinde de (a) respectarea legilor; (b) politeţea şoferilor (prudenţa pietonilor); (c) calitatea