- Diverse - nr. 47 / 7 Martie, 2008 Excelenta,

Stimate domnule Rector,

Stimati colegi,

Nu numai pentru Universitatea noastra _ si cu deosebire pentru Facultatea de Stiinte si Litere -, ci pentru oricare alta universitate la care se studiaza literatura romana reprezinta o mare onoare posibilitatea de a-i acorda d-lui Nicolae Manolescu titlul de doctor honoris causa. Dar, chiar inainte de a fi o onoare, un asemenea gest de respect simbolic este o datorie de recunostinta imediata. Datorie, pentru ca nimeni, din anii '60 incoace, n-a fost atat de legat de destinul literaturii romane si nimeni n-a determinat in asemenea masura acest destin precum a facut-o Nicolae Manolescu. Literatura romana postbelica, cel putin de la proletcultism incoace, a ajuns sa depinda de magistratura lui Manolescu intr-un mod aproape patologic. Lucrul s-a vazut limpede indata dupa 1990, cand Nicolae Manolescu a renuntat la oficiul cronicii literare si cand intreaga literatura, cu toate generatiile ei, a dat, brusc, la iveala un complex de orfelina. Abandonarea cronicii literare de catre Nicolae Manolescu a fost simtita ca o drama, ca o trauma ireparabila, ba chiar ca un fel de moarte a criticii literare. Si nu fara dreptate _ cel putin pana la un punct. Pentru ca nimeni n-a reprezentat, nimeni nu s-a identificat atat de mult cu critica literara pe cat a facut-o Nicolae Manolescu; nimeni n-a fost critica literara asa cum a fost _ cum e _ el. Istoria criticii noastre literare numara patru mari epoci _ si fiecare din aceste epoci poate purta linistita numele unui critic. Prima a fost, fireste, epoca Maiorescu (si nu-ncape vorba ca a fost semn de bun augur ca la temelia criticii noastre literare a stat Maiorescu, caci radacina numelui sau prevestea bun viitor). Au urmat apoi perioadele Lovinescu si Calinescu, intr-o continuitate evidenta de principii cu critica maioresciana, da