Rezultatul intalnirii dintre poezia lui Blaga si critica lui V. Fanache parea destul de previzibil. Putin prezent in critica de intampinare, universitarul clujean a dat in schimb cateva meticuloase studii monografice. Unele fundamentale.
Aparute la un interval de aproximativ zece ani, Caragiale (1984), Bacovia. Ruptura de utopia romantica (1994) si, de curand, Chipuri tacute ale vesniciei in lirica lui Blaga* indica oscilarea autorului intre analiza de text, poetica elementarista a lui Bachelard si deschiderile filosofice (Heidegger, Cioran, Foucault). Critica lui V. Fanache impresioneaza mai putin prin noutatea ideilor, cat prin capacitatea de a asambla datele existente intr-un tot organic, care echivaleaza adesea cu o imagine cvasi-definitiva. De regula, aceasta imagine e prezentata in capitolul introductiv, pentru a fi apoi dezvoltata si aprofundata prin laborioase analize.
La fel se petrec lucrurile si in cartea de fata. Din cele zece capitole ale volumului (unele reluand studii din Eseuri despre varstele poeziei), majoritatea cuprind lecturi in linia fenomenologiei bachelardiene. Interpretarile sunt sobre si temeinice, dar nu stralucite. Rand pe rand, sunt parcurse "chipurile" focului, aerului, pamantului, apei, luminii si intunericului, ca si o serie de teme blagiene consacrate: somnul, timpul, creatia, orfismul. Noutatea punctului de vedere e concentrata insa in primele doua capitole. In Avatarurile tacerii, V. Fanache porneste de la neincrederea poetului in cuvant si vede in Blaga un exponent al "poeticii/esteticii tacerii", incercand sa-l incadreze intr-o serie lirica europeana (din pacate, destul de imprecisa): "din arta a cuvantului poezia devine o arta a necuvantului, este produsul unei zone de umbra, infraverbale, oricum cuvantul deriva dintr-o obligatie obiectiva si, totodata, paradoxala". Confuzia din fraza precedenta este usor se