Statul comunist a comis un abuz flagrant atunci când a naţionalizat sau confiscat proprietăţile. Un abuz faţă de principiile unei societăţi pe care o contesta. Dispariţia acestei forme de guvernare a adus în atenţie necesitatea unei reparaţii. De la o negare aproape completă a acestui principiu, în timpul primelor guvernări, lucrurile au evoluat spre o acceptare practic nelimitată. Semnalul „retrocedărilor totale” a fost dat de prima guvernare de dreapta, cea cederistă, continuat de cea de stânga care a urmat, într-un ritm mai temperat, pentru ca cea actuală să se facă exponenta unei veritabile ofensive.

În perpetuă căutare de modele, la acest capitol România s-a mulţumit cu ideile proprii. „Sfânta proprietate” a devenit stindardul de luptă împotriva neo- şi cripto-comunismului pitit în conştiinţele unor politicieni care mai aveau rezerve. Nu a contat nici un moment că statul nu avea resursele necesare pentru a compensa ceea ce nu se mai putea restitui în natură şi nici faptul că în jurul nostru, regimuri mult mai liberale au temperat zelul restituţionar printr-o legislaţie cumpătată. La noi s-a declanşat pur şi simplu o goană după tot ce se putea restitui. Pare, desigur, ciudat, că valul de documente autentice care s-a abătut în ultimii câţiva ani asupra instituţiilor responsabile şi a instanţelor, nu a avut un corespondent în primii ani de după Revoluţie. Dar, între timp, lumea s-a „deşteptat”: absenţa actelor autentice a fost compensată de o veritabilă industrie a contrafacerilor - unele apropiate de perfecţiune. Birouri de avocatură cu strânse legături în administraţie s-au lansat în identificarea en-gros a tot ceea ce ar fi putut fi restituit. A început o căutare îndârjită de descendenţi autentici sau de suplinitori ai acestora. Apoi a început ofensiva propiu zisă în justiţie: miza s-a dovedit cel mai adesea prea mare pentru integritatea conduite unor mag