Auzisem mai de mult timp despre Vasile Paraschiv si despre incercarea lui temerara (si utopica) de a crea un sindicat liber al muncitorilor din Romania, in vremea regimului Ceausescu. Despre omul care a infruntat singur intregul sistem. Ma intrebam daca nu i-a fost frica, cum isi infringea teama, ce-l mobiliza, ce-l motiva? Oare ce structura de personalitate poate sa aiba un asemenea om care s-a angajat intr-o lupta pe care nu are cum sa o cistige, m-am intrebat? Ce-l sustine? Cum a putut sa reziste? Ma asteptam la un profil de luptator impins de o credinta oarba si de o doctrina care sa-i asigure suportul cognitiv si psiho-moral. Apoi, in 2006, i-am citit cartea de marturii - Lupta mea pentru sindicate libere in Romania. Terorismul politic organizat de statul comunist,publicata la Polirom. Am descoperit atunci un om obisnuit, fragil, apasat de responsabilitatea pe care si-a asumat-o, plin de griji fata de cei din jur - familie, colegi, vecini. Un om chiar banal, dar care a inteles ca si un om modest are ceva de spus. Provenea dintr-o familie saraca si numeroasa, tarani fara pamint care munceau pe mosiile altora, nevoit sa plece de acasa de copil, pentru a despovara pe ceilalti de o gura in plus. Lucreaza la Bucuresti pe la diferiti stapini, ca baiat de pravalie, pina la 16 ore pe zi, sufera tot felul de lipsuri, este stors fara mila de vlaga si este umilit, gusta toata gama de vexatiuni rezervate celor lipsiti de sprijin si de putere proprie. Atunci este descoperit si ajutat de un reprezentant al Partidul Comunist: primeste indrumare si educatie, este indrumat sa se angajeze, i se creeaza perspective, i se sadesc aspiratii. Iar el raspunde pe potriva: invata si-si completeaza studiile, se pregateste sa raspunda asteptarilor Partidului. Avea toate datele biografice pentru o cariera stralucita: origine sociala sanatoasa, inteligenta si putere de dezvoltare personala,