• Un altfel de “douămiist”

Claudiu Komartin e de si­tuat printre poeţii cei mai re­prezentativi ai “ge­ne­ra­ţiei 2000”. Tânărul subţire, şi la propriu, şi la figurat, propune un eu revoltat, cu o sensibilitate rănită de variile agresiuni ale lumii din jur. Claudiu Komartin e de si­tuat printre poeţii cei mai re­prezentativi ai “ge­ne­ra­ţiei 2000”. Tânărul subţire, şi la propriu, şi la figurat, propune un eu revoltat, cu o sensibilitate rănită de variile agresiuni ale lumii din jur. Şi, ca pentru a-şi apăra un fond firav şi vulnerabil, îşi îngroaşă pe alocuri vocea sub un soi de mască boemă, afişând, intermitent, bruta­lităţi.Face parte însă mai degrabă din familia unui Constant Tonegaru, cel care, într-o vreme de deva­lorizări radicale ale multor ade­vă­ruri sufleteşti majore, apărea marginalizat şi cumva “anacronic”. Programatic, poemul său se vrea “încordat şi tăios”, “strâns şi rece ca un pumn de oţel”,cu “creierul fisurat şi negru”, “furios şi neîmpăcat”, gata să-şi înfigă “tăişul în masca pudorii”. În fapt, lirismul – autentic – al scri­sului său eprodusul tensiunii dintre asemenea stări acut-negative şi spi­ritul în căutare de echilibru, în fond “pudic”, contrariat şi vexat de al­te­ră­rile realităţii cu care se confruntă. Spaimă, nelinişte, violenţă, insomnie, urlet, dezgust sunt cu­vinte-cheie ale acestei poezii în care apar, compensator, tandreţea, melancolia, re­veria, bunătatea, crisparea, slă­bi­ciunea. O mare ne­voie de sinceritate a expresiei de sine întreţine discursul – “poemele astea scrise pe inima goală” – care ar vrea să spună “totul dintr-un singur zvâcnet”, definit drept “cântec de furie şi disperare” şi rostit de o gură care cere să fie “umplută cu dinamită”. Grav decepţionat de actualitatea imediată, de revoluţia trădată, de minciună şi ipocrizie, subiectul poeticapare obsedat de teama ma­ni­pu­lării: “păpuşarul cu mâinile