Ne aflam la inceput de primavara si gindul m-a purtat cu ani in urma, cind, de ziua martisorului, in atelierul lui Ion Dumitriu, era un adevarat pelerinaj. Era ziua lui si numerosii sai prieteni nu incetau sa vina aici pe tot parcursul zilei. Anul acesta ar fi implinit 65 de ani, dar, din pacate, in septembrie se vor implini zece ani de la disparitia lui. O viata scurta, dar intensa, bogata mai ales prin creatia sa, dar si prin cultul prieteniei, care l-a definit atit de bine pe Ion Dumitriu.

Atelierul sau din Piata Amzei era un punct important de popas, nu numai pentru prietenii plasticieni, caci, asa cum s-a spus, el a fost si „prietenul unei generatii literare“. Spatiul atelierului definea foarte bine personalitatea pictorului, acel univers alcatuit cu multa grija, cu darul sau de a scoate din anonimat lucrurile. Obiecte vechi de tot felul, numeroase carti, majoritatea purtind autografe, lucrarile lui, intoarse cu fata la perete, totul intr-un spatiu mic, dar intr-o ordine desavirsita. Rar era singur in atelier! Asa cum ii placea sa se inconjoare de obiecte, tot asa prefera sa aiba intotdeauna oamenii aproape. Erau multi prietenii care urcau scarile in podul lui Ion Dumitriu. Prezenta sa „discret-activa“ stimula. Atmosfera din atelierul sau, in acei ani tristi, era benefica, iar odata ajuns acolo, intelegeai ca pictorul nu a ocolit niciodata adevarul, concretul, lumea lui era de o autenticitate incapabila de dedublari. Discursul sau pictural aduce in prim-plan observatia, realismul poetic, un mod atit de personal de a lua in posesie obiectul concret. Documentele fotografice realizate de el poarta amprenta privirii sale, prin intermediul lor el a studiat direct realitatea, a inteles corporalitatea obiectelor, forma, iar picturalitatea sa a fost rezultatul acestei experiente nemijlocite.

Astazi nu voi vorbi despre pictura lui Ion Dumitriu.