Ajung destul de rar acasa, adica la Tirgoviste, unde, de citiva ani buni, ma simt – firesc, desi imi vine sa zic ciudat – ca un turist, aflat intr-o scurta trecere prin oras. Cred ca cel mai bun test e sa ma plimb prin Parcul Chindia, sa strabat Curtea Veche, biserica si ruinele palatului de odinioara, si apoi sa urc in Turnul Chindiei cu un mic gol in stomac: o stringere care tine loc de nostalgie pentru anii pe care i-am petrecut in Tirgoviste, cind n-aveam distanta de a contempla orasul ca acum, dar si de un „frison“ istoric, tipic turistului care se misca printre ruine.
Tirgovistea e un orasel din ce in ce mai frumos in ultimii ani, iar in plan cultural, au loc destule evenimente – exista deja doua teatre, este Universitatea Valahia, functioneaza o Asociatie a scriitorilor tirgovisteni – desi, n-ai ce face, discursul cultural nu e lipsit de un anume provincialism, pe care il intretine cumva si faptul ca finantarile in materie de cultura sint, cu atit mai mult in provincie, greu de obtinut; iar circulatia cartilor si publicatiilor, probabil, e si ea mai lenta. Dar orasul are parfum istoric, cred ca e lucrul care-l face atragator pentru turist, desi e un oras de provincie. Pe linga Curtea Veche, mai e si centrul istoric, in ultimii ani restaurat in mare parte (nu de tot, mai exista etaje nelocuite si paraginite, deasupra citorva magazine, a unei pizzerii, etaje care imi plac, desi n-ar trebui, pentru ca ma „transporta“...).
Ei bine, aici, in centrul vechi tin sa ies simbata seara, in weekendurile in care ma duc acasa: imi place o cafenea – care s-a deschis practic dupa ce am plecat la facultate in Bucuresti –, o stiam de Casa Veche, acum pe firma sta scris Casa V... . N-am priceput de ce, punctele de suspensie nu-s ca etajele nelocuite, nu ma fac visatoare, nici nu ma intriga; doar ma siciie, fiindca o preferam drept Casa Veche. Dar sa nu