Despre experientele sinistre din perioada 1949-1951 care au avut loc in inchisoarea de la Pitesti s-a scris foarte mult si, asa cum se spune indreptatit , fenomenul a fost considerat un fel de trauma nationala majora. Eu, unul, imi aduc aminte ca am auzit prima data de ororile de acolo, in 1975, atunci cand la emisiunea Povestea vorbei de la Radio Europa Libera Virgil Ierunca a prezentat fragmente largi din cartea lui Dumitru Bacu si intr-un fel atunci probabil si-a organizat si materialul pentru propria carte, Fenomenul Pitesti, aparuta exact peste 15 ani la recent infiintata editura Humanitas. De atunci volumele si relatarile au venit in avalansa, culminand dupa parerea mea, cu ce a scris eminentul eseist si filosof Sorin Lavric in numarul din mai 2007 al revistei Idei in dialog. Sinteza pe care el o face acolo este absolut curemuratoare, mai ales ca reprezinta rezultatul unor marturisiri facute lui de o cunostinta, poetul Mihai Buracu.
Acesta a intrat la Pitesti la varsta de 21 ani, nu avea sa stea acolo decat cinci luni, dar in scurtul interval de timp, a albit complet. Mai mult, intalnindu-se peste ani cu un personaj cunoscut tot acolo nu au fost in stare nici macar sa se priveasca, daramite sa-si mai si vorbeasca. Oroarea traita atunci a fost abisala iar felul in care decaderea umana a cunoscut cele mai abjecte faze nu are cum sa fie descris. Saptamana trecuta la Institutul Cultural Roman a fost lansat, impreuna cu alte lucrari, un volum sobru si pasionant, Pitesti, cronica unei sinucideri asistate, al tanarului clujean Alin Muresan, prefatat de Ruxandra Cesereanu. Cartea a aparut la Polirom, sub egida Institului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, al carui presedinte este istoricul Marius Oprea. Prin ce se deosebeste aceasta carte de altele dedicate aceuiasi fenomen? Prin precizie si absenta patosului. Tanarul istoric are o bun
