Scena e cufundată în îmbâcseala recuzitei de epocă şi atmosfera capătă iz de formol, amplificând senzaţia de priveghi. Miroase a cavou, şi ponoseala din jur mă strânge, mă indispune. Piesa se târăşte greoi, nu transmite nimic, deşi artiştii se străduiesc să-şi alunge plictisul repetabilităţii, blazarea. De multe ori par simpli funcţionari chemaţi la lucru în zilele de sărbătoare. Le-a dispărut lucirea din priviri, n-au pic de prospeţime şi de zvâc. Acţiunea lâncezeşte şi e previzibilă, aşa castrată de tensiune, de emoţie. De speranţă. Vecinii mei de scaun râd la poantele boante, scoase din cufărul străbunicii, dar o fac strident, fără pudoare, zgâriind pluşul sonor al sălii. "Râzi ca un oligofren, nesimţitule!", se aude răbufnind vocea unui septuagenar iritat de zgomotul râzăreţ.

"Am luat bilete la teatru", mă anunţă nevastă-mea pe la începutul săptămânii, grijulie să-mi aranjez programul în consecinţă. Să fie vreo doi ani de la ultima întâlnire cu Thalia? Aşa se pare. Brusc, îmi fac procese de conştiinţă, punându-mi la îndoială condiţia de intelectual cu oareşce aplecare estetică. Ca să savurezi un act cultural îţi trebuie o stare specială, o stare pe care, din păcate, n-o poţi planifica într-o zi anume şi la o oră precisă. În general, spre seară, abia apuc să trag obloanele între mine şi lumea din afară. Tolănit confortabil în propria-mi fiinţă, tânjesc după o retragere oblojitoare şi pasageră. După un timp doar al meu. Ceva de citit, de regulă, presa, un telefon, două şi slalomul, cu telecomanda, printre salmonelele televistice. Adorm devreme, semn că rădăcinile ţărăneşti nu s-au smuls din brazda satului teleormănean. Generaţii întregi de plugari îşi cer "blidul" de somn vesperal şi cum naiba să li te împotriveşti? Sunt somnoroşi şi istoviţi. Îi las să-şi pregătească culcuşul la scăpătatul soarelui, "o dată cu găinile", şi, când simt glodul p