Drama relatata in filmul lui Mungiu a trait-o cam fiecare din generatia mea, femeile indeosebi, caci barbatul (vorba din batrini) "isi pune mina-n fund si pleaca". Ei, nu-i chiar asa. Nu vi se intimpla, citind o carte sau vizionind un film, sa va regasiti intr-un personaj ori intr-o intimplare? Si sa exclamati, extaziat sau contrariat: "Dom'le,asa ceva mi s-a intimplat si mie! Autorul parc-a stiut cazul meu!". Poate in asta consista fascinatia literaturii, a artei in genere: de a construi lumi posibile, plauzibile, credibile (chiar si atunci cind fabuleaza dezmarginit). Rapida notorietate a filmului lui Cristian Mungiu, "4...,3...,2...", se justifica - dincolo de calitatile artistice intrinseci - tocmai prin faptul ca spectatorul, fie el de oriunde, vede pe ecran secvente dintr-un film "propriu", pe care l-a trait el insusi sau apropiatii lui. Unii comentatori au "citit" filmul ca pe o expurgare a spatiului coercitiv comunist si, indeosebi, romanesc, dar cei mai multi au admis ca intimplarile de-acolo (de-aici) sint/erau posibile oriunde libertatea de actiune/de optiune a cuiva - fie si in gingasa chestiune a ...i/maculatei conceptiuni - este, cumva, ingradita; sau devine obligatorie. Daca in zona carpato-danubiana puericultura ceausista devenise o chestiune de stat, servita in ambalajul patriotic al cresterii natiei ("spre comunism, in zbor"), in alte parti ale lumii, zisa libera, functionau alt fel de argumente, alte dogme, traditii si cutume, dar cu acelasi efect. Tarile devastate demografic dupa ultimul razboi mondial au incercat, tacit ori explicit, sa-si refaca potentialul biologic uman, in virtutea, mai ales, a legii naturale, propavaduita de Biserica si receptata de drept-credinciosi ca o lege morala, de la care nu te puteai abate. Sa ne amintim cite drame - si comedii! - a produs in Italia (dar si in alte tari) interzicerea divortului, pe care unii scriitori