Alexandru Dobrescu - Cine a avut, domnule, nefericita idee sa inalte ditamai casa mortuara in coasta Teatrului National? Asta m-a intrebat, deunazi, nitam-nisam, o doamna ce astepta tramvaiul in statia de la Filarmonica. Si, inainte de a apuca sa capete vreo explicatie, a continuat:
- E o rusine! Chiar nu mai aveau unde sa expuna mortii? Ori te pomenesti ca se prevede vreun deces important si urmeaza sa se perinde la catafalc toata suflarea Iasilor? Hodorogitul vehicul de Copou - pe care scrie ca Berna saluta din inima urbea de pe malul Bahluiului, cadorisind-o, drept proba a sinceritatii, cu tot ce nu-i mai e de trebuinta - a avut grija sa ma scuteasca de lamuriri. Urc in tramvai, cumpar bilet, il compostez, descopar un scaun liber si, prin geamul opac de nespalare, admir, ca sa zic asa, defilarea decrepitelor zidarii de pe Cuza Voda.
- Nu-i asa ca e oribila?
Asezata pe scaunul din spatele meu, doamna isi continua chestionarul.
- La ce va referiti? la strada Cuza Voda?
- Nu, domnule, la casa mortuara!
- Pai, nu e ce credeti dumneavoastra. E sala provizorie de spectacole. Au ridicat-o ca sa aiba unde juca pe durata restaurarii teatrului. - Si n-a bagat nimeni de seama cat e de funebra? Ajunge sa o vezi, ca sa-ti piara pofta de teatru. Convin ca vederea negrului paralelipiped tuflit in parculetul Nationalului nu e dintre cele mai ademenitoare, trezind ganduri macabre pana si in mintile celor mai devotati admiratori ai Thaliei. Dar asentimentul meu nu tempereaza indignarea interlocutoarei, ci tocmai ca o sporeste. Asa ca un potop de acuze se revarsa asupra primariei, care tolereaza o asemenea monstruozitate in plin centrul istoric al orasului, dupa care se abate neiertator peste capetele localnicilor, vinovati de nepasare. - Unde-s oamenii de cultura ai Iasilor? ma apostrofeaza doamna. De ce tac atunci cand ar trebui sa
