Am scris destul de des la rubrica "Biblioteca stranie" despre moarte si despre cum se moare, cititorul se va fi mirand deja, dar pur si simplu asa s-au nimerit lucrurile. As fi putut sa aleg, dintre romanele atat de neobisnuite ale lui José Saramago, Pluta de piatra, Memorialul manastirii ori Evanghelia dupa Iisus Hristos (cred ca ma voi ocupa si de acestea, candva) si, totusi, am ales acum si aici sa pledez pentru un alt roman: Intermitentele mortii (in traducerea Georgianei Barbulescu, aparut la Editura Polirom). si am ales acest roman intrucat Saramago scrie exact pe dos decat in textele analizate pana acum de mine, scrie adica despre cum nu se mai moare, intr-o tara catolica, incepand cu 1 ianuarie. Sa fie vorba despre o "greva a mortii", se chestioneaza reporterii de televiziune si clarvazatorii? In frenezia ei populara umanitatea a ajuns, oare, la dezideratul nemuririi? Ce sa fie la mijloc: hazard, alterare cosmica accidentala, coincidenta? Autoritatile sunt nelinistite si tin discursuri: poate ca vointa divina este sa nu se mai moara (dar cardinalul-sef protesteaza, afirmand ca moartea este necesara, caci fara moarte nu exista inviere, iar crestinismul tocmai pe acest lucru se bazeaza). Cei care sufera atroce sunt, insa, lucratorii specializati in pompe funebre care, in cele din urma, gasesc o solutie grotesc-amuzanta: daca nu mai mor oameni si nu mai are cine sa fie inmormantat, atunci macar animalele domestice sa profite de funeralii canonice, astfel incat comertul mortuar sa nu piara! Dar se revolta si lucratorii din spitale: ce-i de facut cu bolnavii aflati in coma si care, totusi, nu mai mor din pricina crizei cosmice? Solutia este trimiterea lor acasa, din moment ce oricum moartea nu mai functioneaza concret, altfel spitalele riscand sa se aglomereze si infecteze. Firmele de asigurari pe viata sunt si ele in pragul falimentului, iar azilele de batra