Cu exceptia majora a lui Brancusi, reputatia artei romanesti din prima jumatate a secolului XX s-a consumat mai mult la ea acasa, in ciuda unor eforturi notabile care s-au facut prin organizarea unei serii de expozitii in strainatate in perioada interbelica, dar si dupa instaurarea comunismului. Uneori, asa cum s-a intamplat cu ocazia expozitiei de arta romaneasca de la Muzeul Jeu de Paume de la Paris din 1925, evenimentul a fost girat de istorici de arta reputati ca Henri Focillon, dar ecoul nu a fost de durata.

Receptarea lui Paciurea a cunoscut fluctuatii importante. Desi recunoscut foarte repede si unanim ca unul dintre cei mai buni sculptori ai nostri, himerele lui, rabufnire tardiva a sensibilitatii "fin de siecle", au starnit o reactie de perplexitate la vremea aparitiei lor, in anii '20, cand simbolismul de secol XIX se sublima deja in formule avangardiste radicale.

Dintr-o perspectiva clasicizanta, care se ilustra din plin in arta romaneasca interbelica, himerele lui Paciurea socau prin antisculpturalitatea lor si prin cultul fragmentului. Dar ceea ce in anii '20 putea aparea ca perpetuarea unei iconografii depasite este astazi, dimpotriva, foarte actual. Tema hibriditatii, a melanjurilor stranii si imposibile, bantuie modernitatea tarzie in care ne aflam. Masca inaripata a femeii cu ochi hipnotici a lui Fernand Knopff, emblema a expozitiei cu titlul Impotriva naturii: creaturile hibride ale sculpturii moderne, organizata de Institutul Henry Moore din Leeds unde sculptorul roman e prezent cu trei lucrari (din colectia Muzeului National de Arta al Romaniei), e un preambul pentru o buna intalnire cu celebrele Himere ale lui Paciurea.

Institutul Henry Moore din Leeds s-a facut cunoscut, dincolo de promovarea operei celebrului sculptor englez, prin numeroase expozitii dedicate sculpturii moderne cu o tematica din cele mai variate si