O recentă reinstalare a galeriilor pe care Muzeul Metropolitan le-a rezervat artei europene a secolului al XIX-lea ridică o întrebare firească. Cum văd curatorii instituţiei new yorkeze, posesoare a celei mai importante colecţii de artă a acestei perioade din afara Franţei, ce este important şi ce nu? Cum rescriu ei istoria artei secolului al XIX-lea acum, la început de secol XXI?
Profitând de construirea unui spaţiu adiţional, deasupra sălilor dedicate artei oceanice, Gary Tinterow şi ceilalţi curatori ai muzeului "împing" graniţele precedente în câteva noi direcţii.
În primul rând, temporal. Dacă istoria artei secolului al XIX-lea începe, oarecum aşteptat, nu cu Jean-Louis David ci cu Ingres şi Delacroix, ea se încheie, în noua viziune, cu portretul lui Gertrude Stein pictat în 1906 de Picasso. Punct de referinţă al evoluţiei artei moderne, tabloul, inspirat cel puţin ca structură de portretul lui Louis-François Bertin de Ingres, nu mai este văzut doar ca o premoniţie a cubismului ci ca punct culminant al artei unui secol care se încheiase.
Sunt şi alte lucrări de după 1900 - de Matisse, Bonnard, Vuillard - expuse aici. Au fost alese pe criterii destul de neclare - prelungire a impresionismului(?) - şi nu reflectă în nici un caz bogăţia de idei artistice din anii ce au precedat primul război mondial.
O a doua dimensiune a expansiunii este geografică. Dacă arta franceză este în continuare dominantă, curatorii muzeului au rezervat o suprafaţă semnificativă reprezentanţilor altor şcoli naţionale. O sală este dedicată romanticului german Caspar David Friederich şi artiştilor pe care i-a influenţat. Alături, o serie de mici peisaje schiţate în ulei, creaţii ale unor artişti germani sau scandinavi cvasi necunoscuţi - Carl Rottman, Carl Gustav Carus - sunt remarcabile... Portretul lui Vsevolod Garşin stă mărturie pentru
