Procesatorii de alimente se plang ca lanturile de hipermarketuri umfla nejustificat preturile. Dimpotriva, producatorii de lapte au iesit in strada pentru ca procesatorii le impun preturi de achizitie mici si vand produsele la preturi nejustificat de mari.
Realitatea este ca, intr-o economie de piata, cel care are putere de negociere mai mare isi impune punctul de vedere. Lanturile de hipermarketuri detin o pondere imensa din volumul total al comertului (adevarul probabil ca e undeva la mijloc, intre cifrele avansate de cele doua tabere – 50% si 90%). Procesatorii (cei care transforma materia prima in produse finite) nu prea au de ales, daca nu vand in marile magazine raman cu marfa nevanduta si atunci accepta conditiile care le sunt impuse. La randul lor, micii producatori (de lapte, fructe sau alte produse asemanatoare) nu prea au de ales, sunt la mana putinilor procesatori care activeaza in regiunea lor, impunandu-si preturile.
De pierdut pierd cei aflati la cele doua capete ale acestui lant trofic: producatorii de materii prime, dar si noi, cumparatorii, care platim preturi din ce in ce mai mari si avem din ce in ce mai putine posibilitati de alegere – aceleasi marci de cascaval, sapun, detergenti, cafea in toate magazinele, nu doar de la Bucuresti la Satu Mare, ci si de la Sofia la Londra.
Cei care se considera nedreptatiti cer (ca de obicei) protectia statului, care ar trebui sa joace rolul de arbitru al pietei si sa intervina in cazurile in care sunt incalcate principiile liberei concurente. Numai ca, desi asemenea mecanisme exista impreuna cu institutiile menite sa le aplice, cam peste tot in lume ele fuctioneaza anevoios – la noi, extrem de anevoios. Chiar daca ar exista intelegeri frauduloase intre putinii jucatori importanti de pe piata nationala (in cazul lanturilor de magazine) sau cea locala (in cazul procesatorilor), ele sunt extrem de g
