Desi a fost inventat acum peste 6.000 de ani, machiajul a devenit indispensabil femeilor de abia in epoca moderna. Insa practica de a-ti vopsi fata cu diverse preparate, pentru acoperirea unor mici imperfectiuni si pentru sporirea frumusetii, este cunoscuta inca din Antichitate. Dorinta de a arata mai bine era atat grija femeilor, cat si a barbatilor, la acestia din urma adaugandu-se si ratiuni de ordin religios.

Au fost gasite dovezi ca rujul a inceput sa fie folosit in Mesopotamia, cand pietrele semipretioase erau faramitate si praful rezultat era aplicat pe buze si uneori pe ochi. Femeile din vechea civilizatie hindusa foloseau rujul pentru a fi mai frumoase.

In Egiptul antic, cu 4.000 de ani inaintea erei noastre, femeile cu o anumita pozitie sociala aplicau pe fata o crema verde, din minereu de cupru, pentru a-si defini trasaturile. Foloseau uleiuri parfumate si isi pictau sprancenele cu o crema obtinuta din seu de oaie si plumb. Se pare ca foloseau parfumul pentru a acoperi mirosul machiajului facial.

Vechii egipteni foloseau produse cosmetice pe baza de mercur. Vopseaua de corp, utilizata ca ornament sau in cazul procesiunilor religioase, era des folosita de catre popoarele primitive. Uleiul, balsamul, pudra si vopseaua de par erau folosite si ele. Multe dintre aceste produse isi au originea in Asia, dar sunt consemnate pentru prima oara in Egipt.

Mormintele antice contineau vase cu produse cosmetice (vase kohl) si aplicatoare (linguri cosmetice). Egiptenii foloseau kohlul pentru innegrirea ochilor; pe fata isi dadeau cu vopsea de plante, iar unghiile erau vopsite cu henna.

In China si Japonia, 1.500 i.e.n., faina de orez dadea culoare alba fetei. Genele si sprancenele erau smulse, dintii erau vopsiti in negru sau auriu, iar henna colora fata si parul. Cu alte cuvinte, adolescentii de atunci aratau ex