Am amintit in numarul trecut despre ideea de „prietenie literara“, la care tine atit de mult poetul Traian T. Cosovei. Cindva, ea se lega in jurul unor preocupari comune, pe baza de afinitati, la un cenaclu sau chiar in jurul unor halbe de bere si, bineinteles, se materializa in nesfirsite discutii. Se impartaseau aceleasi idealuri sau, mai putin pretios spus, convingeri. Cert este ca lucurile se adunau, se legau si se construiau. Si apareau carti, apoi acestea schimbau paradigme s.a.m.d.

in iuresul noilor media si, mai nou, in nebunia bloggerelii, ca noua platforma de comunicare, pe zi ce trece tot mai cotropitoare, m-am tot intrebat cum mai reusesc scriitorii sa se gaseasca, sa se adune, sa se potriveasca literar. Cum s-ar mai putea naste noi proiecte literare, mai ales de grup, si mai cu seama ce forme mai pot imbraca acestea.

Dupa ceva timp, am aflat de un proiect al Simonei Popescu, si, o data cu aceasta descoperire, si un prim raspuns. De data aceasta tot prietenia este motorul. Si discutiile se poarta tot la o masa sau intr-un loc placut.

„imi place sa palavragesc, sa dansez si sa ma intilnesc cu prietenii mei din studentie (dar s-a cam spart gasca), sa stau de vorba cu unii dintre studentii mei, cu prieteni mai tineri, de pilda cu cei cu care am pornit un roman colectiv, Rubik. Totul a plecat de la un personaj real, de la doamna care, in timp ce coase goblene, te duce in sus cu liftul spre Laptaria lui Enache, spre Motoare, si apoi te si coboara.“ Laptaria a fost unul dintre locurile unde jucatorii de rubik s-au intilnit. Si locul unde s-a sters iarasi granita dintre fictiune si realitate, s-au amestecat artele intr-un nou coktail savuros si unde efectul de rubik e pinza de paianjen in care va fi prins si cititorul. Romanul va fi insotit de un dvd, un alt proiect despre care se va vorbi cu siguranta. Iar Rubik este „prima autofictiu