Cit de mult ii este permis unui autor de articole destinate presei culturale – literare – de opinie sa dezvaluie din intimitatea procesului de constituire, din dificultatile genezei unui scurt eseu publicat o data la doua saptamini intr-o rubrica intitulata, sa zicem, „Intersectii“? Sau poate ca intrebarea potrivita ar fi mai curind: „in ce masura este cititorul interesat sa afle asemenea amanunte?“.
Uneori scriem in graba, fiind in criza de timp, presati de evenimente. Scrisul unui profesionist nu ar trebui sa tradeze tensiunea indusa de acestea si „consumatorul de cultura“ se asteapta, cind parcurge agale paginile revistei, la un cit mai deplin profesionalism. Si totusi, uneori se petrec lucruri care ne tulbura profund si e greu sa le marginalizam intr-atit incit sa nu se faca (re)simtite, sa nu apara in scrisul nostru ca niste umbre ciudate, anomalii intrezarite si banuite dincolo de aparenta unui discurs calm si controlat.
E oare potrivit in asemenea imprejurari sa-l lasam pe cititor sa ghiceasca intentii (mai mult sau mai putin ascunse) si sa interpreteze singur ciudateniile textului? Sau e mai bine sa declaram in mod sincer si direct: am scris cele de mai jos in mare graba si sub presiunea unor evenimente care au urmat unele altora intr-o succesiune care ne-a coplesit. Voiam sa continui sa scriu in „intersectia“ de saptamina aceasta despre rolul metaforei in gindirea noastra cea de toate zilele, cind un accident stupid (si banal in acelasi timp) mi-a sters toate fisele din calculatorul dedicat „umanioarelor“ (pentru activitatile stiintifice, pe calculatorul de la universitate, am un sistem de back-up automat).
Evident, in acord cu legile lui Murphy, am descoperit de indata ca mai toate documentele la care lucrasem in mod simultan in ultimele saptamini erau „ne-acoperite“, adica uitasem sa le copiez. Ultimele conversatii c
