Antologiile, volumele de articole, paginile de ciornă şi de încercare au, mai ales cînd autorul - vita brevis... - nu mai apucă să le revadă, ceva care-i descumpăneşte clientela. Firea noastră, hrănită cu certitudini şi deprinsă cu rotunjimi dispreţuieşte, pesemne, fără măcar să-şi dea seama, cojile din care s-a ales întregul. E mecanismul care-l ajută pe un scriitor să se impună printr-un volum, lăsînd poalele operei în seama istoricilor literari, care au rar, şi discutabil, şansa de a răsturna, adăugind, părerea gata formată. Caragiale este el însuşi prin cîteva titluri. Între ele nu sînt Reminiscenţe-le pe care Flacăra le publică în 1915, după ce apăruseră în Calendarul Dacia, mai vechi cu vreo două decenii.
Notiţe care dau de înţeles că publicistica e, la Caragiale, nu calvarul, ci atelierul. Foste personaje de comedie, niciodată ieşite cu totul din cărţi, îşi simplifică trăsăturile, pe spaţiu mic, îngăduindu-le să apară, din ele, personajelor de schiţă. Un vodă nemulţumit, întocmai ca orice isprăvnicel, prefect, vechil, om cu misie şi pretenţii, îi cheamă la palat pe mai-mici: "Bine, mă! da nu vedeţi voi ce murdărie? Voi trăiţi ca vitele, mă! - Ca vitele, Măria Ta! - O să vă dau afară, mă! - Să ne dai, Măria Ta! - Mari ticăloşi sînteţi, mă! - Ticăloşi, Măria Ta!". Karkaleki îl reia pe Pristanda.
Karkaleki, "acest celebru publicist, întemeetorul presei politice române" este un Bostandaki pălmuit la nivel mai înalt. Povestea lui? Aceeaşi, schimbînd ce e de schimbat, cu a grozăviilor scrise în România postbelică, dar datate aiurea şi altminteri. "Mă mir cum n'au murit de ruşine cei ce au trăit în aşa vremuri". Noi, de-un exemplu.
Baioneta inteligentă arată, în hainele unui căpitan al gvardiei naţionale, din cei care zic "să faţem în loc de să facem, cigan în loc de ţigan şi ţioară în loc de cioară" un Gagamiţă rătăcit pe uliţa cu simigii şi cu