Florin Ciubotaru va deschide la Iaşi, în spaţiile Galeriei Eleusis, împreună cu fiul său, Andrei Ciubotaru, o expoziţie, în felul său, unică. Toate lucrările sînt lucrate la două mîini, fie începute de Florin şi finalizate de Andrei, fie începute de Andrei şi finalizate de Florin. Pînă la contactul direct cu acest dublu experiment, expoziţional şi de atelier în aceeaşi măsură, o rememorare a personalităţii artistice a lui Florin Ciubotaru este foarte obligatorie, pentru că imaginarul lui are, la scara percepţiei umane, logica interioară a unei cosmogonii şi dinamica strictă a unui univers în expansiune. Dintr-un nucleu dur, dintr-o materie primă ce stochează în sine, laolaltă, ener­gii primare şi nenumărate forme în stare germinativă, se desprind, încetul cu încetul, reperele unei realităţi aproape tactile. Amestec de luciditate şi de senzualism, de calcul rece şi de erupţii prin supraîncălzire, de austeritate geometrică şi de revărsări panteiste, arta lui Ciubotaru are toate datele unei viziuni de arhitect, dar şi pe acelea ale unei confesiuni existenţiale profunde şi prelungi. Construcţia cromatică, oricît ar părea ea de spontană, se sprijină, întotdeauna, pe memoria unei rigori analitice, după cum semnul plastic, desenul, modulul definit ca atare, ies din hieratica axiomei grafice, explodează în structuri irepresibile şi forţează, pînă la anulare, limitele pînzei. Există, în această dorinţă de organizare şi de acoperire a suprafeţelor mari, a spaţiilor din tablou şi de dincolo de ramele sale, o puternică tentaţie a posesiunii, a supunerii simbolice a realului, a codificării lumii vizibile în totalitatea ei, dar şi o spaimă profundă de vid, un disconfort ontic în faţa golului, a acelui gol prin care nu răzbate nimic în afara foşnetului mătăsos al aripilor morţii. între convenţie şi viaţă, între privirea ludică şi interogaţia gravă, între rigoare şi libertate, între