Acuzaţii fără acoperire Chiar dacă susţinută cu hărnicie de fanii gazetari ai lui Traian Băsescu, sunt şi eu de acord cu teza că presa a reacţionat isteric la atacurile de vineri, de pe Aeroportul Otopeni. A reacţionat nu numai isteric, dar şi după un clişeu ce nu mai are eficienţă maximă în România lui 2008, definită prin existenţa mogulilor media: preşedintele atacă presa! Mult mai firesc mi s-ar fi părut ca distinşii confraţi să rămână calmi şi să treacă aserţiunile lui Traian Băsescu prin examenul critic necesar. În stilu-i caracteristic, preşedintele a apelat la o metaforă. O metaforă butucănoasă, dar de succes la omul neinstruit: cea a tonomatului. Dincolo de ea, se ascunde însă acuzaţia că jurnaliştii sunt plătiţi de patroni ticăloşi pentru a duce campanii calomnioase împotriva Domniei sale. Organizaţiile profesionale ale jurnaliştilor i-au cerut preşedintelui să-i nominalizeze pe acei jurnalişti porecliţi tonomat. Nu cred că asta trebuie să i se ceară lui Traian Băsescu. Trebuie să i se ceară să vină cu câteva precizări absolut necesare în cazul unei astfel de acuzaţii grave aduse nu numai de un şef al statului, dar şi de un simplu jurnalist. Şi anume: 1) Care sunt acele aserţiuni false despre Traian Băsescu formulate în presă? Despre ce era vorba, unde şi când au apărut, dar mai ales cine le-a semnat? Mai mult ca sigur, cu excepţia articolului din Jurnalul naţional, Traian Băsescu n-ar fi avut nici un alt exemplu. 2) Cum funcţionează acel fapt grav numit plătirea jurnalistului de către patron pentru a-i rezolva interesele? E vorba de vreo prevedere trecută în contractul de muncă sau, în cazul colaboratorilor, în contractul de colaborare? E vorba de o sumă de bani negri pe care jurnalistul-tonomat o primeşte de la patron pentru a-i recita calomniile? Şi dacă despre asta e vorba, ce dovezi audio, video sau scrise deţine Traian Băsescu? Suntem siguri că domnul