Chiar dacă, esteticeşte, n-au dat mai nimic literaturii române (ce înseamnă Tzara, Roll, Voronca, Gherasim Luca, Saşa Pană, Ion Călugăru pe lângă Rebreanu, Arghezi, Blaga, Sadoveanu, Slavici, Camil Petrescu, Mircea Eliade?), avangardiştii noştri au constituit un bun ferment pentru spargerea crustei prejudecăţilor, curăţarea ruginei mentale şi provocarea înnoirilor în mentalul artistic. Sursa: Sorin Antonescu

Există şi astăzi mulţi tineri care jură (postmodern) pe avangardă, pe care-o iau de pretext sau o folosesc drept armă albă pentru relativizarea mainstream-ului, anihilarea tradiţiei şi boicotarea canoanelor. Pentru ei, Marin Preda e-o fosilă pe lângă Gellu Naum, o aiureală dadaistă echivalează toată poezia lui V. Voiculescu, iar un titlu falic din bio-bibliografia lui Geo Bogza cântăreşte cât toate poveştile lui Creangă. Întru relativizarea acestui nou cult vine convingător şi culegerea de documente „Avangarda românească în arhivele Siguranţei“ (1921, 1930-1944, 1951-1952) realizată de Stelian Tănase la Polirom în seria „Istorii subterane“. În măsura în care avangardismul a fost o reală forţă insurgentestetică, el a reprezentat şi un constant pericol antinaţional, de conspiraţie şi destabilizare, mai ales că, fie la vârf, fie în subsoluri, era stipendiat direct de bolşevismul moscovit, sau indirect, prin intermediul suprarealismului socialist francez (Breton, Eluard, Aragon ş.cl.)

În substanţialul studiu introductiv, Stelian Tănase limpezeşte sectarismul patologic al Mişcării, labirintul pasional-doctrinar al avangardei europene, adesea fanatic, iresponsabil şi inconştient până la crimă, sinucidere, autoanulare intelectuală. Dar ne reaminteşte şi patetismul troţkist al lui Tristan Tzara („revoluţia permanentă, singura pe care o preconizez“), faptul că la „Lăptăria lui Enache“ se înnodau reţelele clandestine care au pus la cale inclusiv ate