Puterea comunista prefera ca o mana de oameni sa se amuze la "soparle" si sa plece acasa satisfacuti - in loc ca acelorasi indivizi sa le vina vreo idee de actiune antisistem. Dupa decembrie 1989, apetitul pentru cultura s-a atrofiat brusc, sufocat de interesul pentru politica si luptele de strada, dar si de explozia alternativelor de timp liber. Azi, salile s-au umplut din nou. Intr-un fel, s-au umplut mai bine: cine merge la teatru chiar vrea sa mearga la teatru.
In anii '80, un prieten imi povestea o scena nostima: intrand pe strada Constantin Mille, a fost imediat abordat de un cetatean cu ochii sticlind: "N-aveti un bilet in plus?". Se afla la peste o suta de metri de ceea ce era pe atunci legendarul Teatru Mic si comenta ulterior cu falsa exasperare: "Un bilet in plus la ce!? Poate voiam sa intru la Restaurantul Berlin!".
Perioada de aur a salii din fostul Sarindari venea dupa la fel de sclipitoarea "era Bulandra", cu spectacole memorabile, de-a dreptul istorice, in ambele cazuri. Ceea ce nu inseamna ca restul teatrelor nu meritau frecventate. Montari de exceptie au existat, in deceniile 7-8, si la National, si la Nottara, si la Giulesti-Odeon, si la Bulandra. Cu necenzurata placere vreau sa amintesc macar cateva titluri: Regele Lear, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Generoasa fundatie - la TNB; Elisabeta I, Leonce si Lena, O scrisoare pierduta, Azilul de noapte, Hamlet si multe altele - la Bulandra; Regele Ioan, Pericle, A cincea lebada - la Odeon; Patru lacrimi, Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa - la Nottara; Maestrul si Margareta, Diavolul si bunul Dumnezeu, Copiii lui Kennedy - la Mic.
Lume - buluc, peste tot, la toate teatrele, in toate salile, la orice spectacol, dintre care destule starneau uimirea ca, la sfarsitul lor, nu sunt arestati doar regizorul, actorii, directorul teatrului - ci si spectatorii!
Sigu
