Ocolit de-o şansă comparabilă cu vocea dăruită de natură, Costel s-a hotărât să se despartă de România. Ce-o fi fost în sufletul lui atunci nu va şti nimeni, aşa cum nu vom şti nimic nici despre tangajul lăuntric al milioanelor de pribegi cu paşaport românesc. Strămutaţi din bătătura natală din pricina sărăciei, expaţii noştri rătăcesc pe meleagurile străine şi pe drumul nelin întâlnesc uneori destinul. Unii îl adulmecă şi-o iau după el, provocându-l şi încolţindu-l, precum "Pavarotti din Banat". Nu-l slăbesc din ochi şi-l încalecă strâns, ca pe un bidiviu neîmblânzit, până când sturlubaticul cedează asalturilor disperate ale aspirantului la glorie.

Destinul împlinirii nu mai are haltă în România! Ăsta e unul din înţelesurile poveştii Busuiocului Costel depănată departe de casă, în misterioasa Spanie. Aici, la poalele Carpaţilor, în gările destinului opreşte doar neîmplinirea. Ratarea şi eşecul. Şi nici măcar bilet nu-ţi trebuie între staţiile răsărite prin truda cinică a Ministerului Pierzaniei Româneşti. Se circulă pe blat, îndesându-se bancnote mototolite în buzunarul întotdeauna încăpător al "naşului"; se trage alarma pe ton băşcălios în imensitatea câmpului şi a nopţii, aşa, dintr-o neseriozitate neghioabă; se scuipă cojile de seminţe pe pardoseala slinoasă şi se crestează pielea murdară a scaunelor de-al dracu’, din seducţia ancestrală a distrugerii fără motiv anume; se fură hârtia igienică şi capacele WC-urilor, ca nu cumva să se strice rânduiala străveche a ciordelii colective. Pentru toate acestea nu e nevoie de un temei precis, ajung obişnuinţa şi năravurile de popor vânturat de hoardele migratoare şi surpat de trădările interioare.

Deunăzi, destinul românului trecea prin dosarele de cadre sau prin beciurile Securităţii şi era atent escortat de agenţii partidului unic. Odinioară, şi nu demult, exista o solidaritate