Nu am întîmplări cu George Pruteanu pe care să le pot evoca. Ne vedeam doar prin locuri publice. Dar într-un timp comunicam cu uşurinţă şi cu plăcere. De fapt asta s-a întîmplat pînă cînd el a intrat în PRM. Continuam să ţin la omul care le zicea atît de pe gustul meu la „Doar o vorbă să-ţ mai spun”, cel care ştia să comenteze o carte cu un nerv îndrăcit şi care avea un naţionalism lipsit de orice xenofobie, dar îmi venea greu să mai găsesc tonul dinainte cînd ne întîlneam. Odată, l-am întrebat, olteneşte: „Ce-ţi trebui, George?” dar n-am insistat. Nici lui, mi s-a părut, nu-i plăcea subiectul. Un lucru trebuie spus: nu s-a pretat la jocurile lui CVTudor şi nici n-a intrat în corul lăudătorilor de partid ai acestuia. În ultima vreme am avut impresia că se ţinea la o distanţă tot mai mare de şeful partidului şi sînt convins că se pregătea să plece din PRM. Sînt la fel ce convins că nu era pregătit să plece dintre noi, şi asta nu din cauza vîrstei, ci pentru că nu făcea şi probabil că nici dacă ar fi apucat 80 de ani nu ar fi făcut parte din categoria împăcaţilor. Nici cu soarta lui, nici cu, mai ales, a altora.Avea un orgoliu de independent, care se aşezase cu scăunelul în Piaţa Universităţii şi avea zeci de mii de semnături înainte de a accepta invitaţia PNŢCD de a candida pe listele acestui partid. Cred că de aici i s-au tras accidentele politice prin care a trecut după aceea. A crezut că poate rămîne, pentru opinia publică, acel George Pruteanu, indiferent în ce partid politic se duce. Ca atitudine a rămas acel Pruteanu: un om de centru-stînga în opţiunea socială, un elitist în privinţa susţinerii valorilor culturale ale României.

Îmi amintesc de campania lui împotriva reclamelor în limbi străine la tv şi pentru etichetarea în româneşte a tuturor produselor aflate la vînzare în România. Mulţi au rîs atunci de el, crezînd că vrea să românizeze numele „mou