Discuţiile despre contribuţia investiţiilor Renault în România sunt una şi alta este problema câştigurilor salariale la filiala Renault de la Piteşti. Şi să fim obiectivi, salariul mediu la Dacia este mult sub nivelul salariului mediu din România. Care, ştim cu toţii, nu debordează!

Discuţiile despre contribuţia investiţiilor Renault în România sunt una şi alta este problema câştigurilor salariale la filiala Renault de la Piteşti. Şi să fim obiectivi, salariul mediu la Dacia este mult sub nivelul salariului mediu din România. Care, ştim cu toţii, nu debordează! Creşterea câştigurilor salariale la Dacia în ultimii ani – de mari succese financiare pentru Renault chiar cu modelul Logan produs la Piteşti şi de creşteri salariale în aproape întreaga economie din România sub impactul crizei de forţă de muncă – este practic de două ori mai slabă decât cea pe ansamblul economiei. Salariile la Dacia – uzină considerată în continuare un fanion al industriei prelucrătoare din România – au ajuns nu numai să fie mai mici decât media din România, dar şi să contrasteze puternic cu profiturile fabuloase ale angajatorului.

Aşa că revendicările salariaţilor de la Dacia sunt pe deplin îndreptăţite. Şi, dacă există unele cereri de salturi salariale ce ar putea fi considerate exagerate, aceste cereri sunt în regula negocierilor, când se pretinde mai mult pentru a se putea obţine măcar ceva. Iar cealaltă cerere – de participare la beneficii a angajaţilor – este una dintre modalităţile cele mai testate în ultimul timp în Occident pentru gestiunea marilor întreprinderi. În orice caz, ceea ce a oferit în prima fază Trustul Renault a fost o sfidare la adresa revendicărilor sindicale. Din păcate, în nota unui comportament care este specific aproape tuturor reprezentantelor multinaţionalelor care au ales să acţioneze în România. Din păcate, atâtea dintr