Il chema Nichita Stanescu, dar noi ii spuneam Nichita. Unii ii mai spun inca Nichita, chiar dintre cei care nu l-au cunoscut. A fost un om care nu se economisea pe sine, asa cum facem noi, ceilalti. Nu s-a economisit pe sine si nici cuvintele limbii romane nu le-a economisit. Asta nu inseamna ca le-a risipit aiurea, asa cum facem noi, ceilalti. Pe cale de consecinta, nu si-a economisit nici clipele vietii si ale posteritatii. Caci, iata, la nu mult timp dupa disparitia sa fizica, dupa ce economia si risipa nu mai semnificau nimic atunci cand se pronunta numele sau, a inceput contestarea. Contestarea, doamnelor si domnilor, e mai acerba in cazurile in care admiratia a fost (un timp) mai intensa. Intensitatea contestarii este direct proportionala cu intensitatea admiratiei. S-a spus despre Nichita (Stanescu, totusi) ca este cel care a deschis calea poeziei dupa desertul rosu al proletcultismului? Atunci se va observa repede ca nu, dimpotriva, si el a cotizat la proletcultism, sau, ma rog, la realismul socialist al odelor inchinate puterii. Da, si Nichita (totusi Stanescu) a dat falsului Cezar ceea ce unii spun ca s-ar cuveni daruit Cezarului adevarat. Cum astazi nimeni nu-si mai da osteneala de a cerceta trecutul imediat, ca de altfel orice trecut, sau foarte putini o fac, e comod si util pentru contemporanii eliberati de acele servituti sa creada ca lor nu le-ar fi putut fi impuse nici chiar daca ar fi trait in anii regimului comunist de trista amintire. Nu le-au reprosat niste tineri israelieni de azi unor supravietuitori ai holocaustului ca nu s-au rasculat impotriva gardienilor de lagar nazisti, doar aceia erau putini, iar ei, detinutii, multi?! Ministerul Adevarului, doamnelor si domnilor, nu e o inventie a unui scriitor cu imaginatia febrila, ci o transcriere in cheie literara a unui instrument de care se servesc mai toate generatiile, spre a-si face viata s