In primele zile ale lui februarie 1951, mi-am facut aparitia la Kultura, adica in cladirea de pe bulevardul Corneille, unde isi avea sediul redactia, tot acolo locuind si grupul de trei persoane care editau aceasta publicatie. Cladirea facea parte din categoria asa-numitelor pavilioane, specifice suburbiilor franceze, era situata intr-o gradina paraginita si arata la fel de darapanata.
Ca s-o aduca la statutul de imobil locuibil, cei trei au muncit din greu. De obicei, se instalau in bucatarie in jurul unei mese acoperite cu o musama, din cauza ca incalzirea celorlalte spatii cu sobe in care ardeau brichete de carbune era o operatie care nu le reusea decit in parte. Masa servea atit la consumarea mincarurilor gatite de Zofia, cit si la citirea corespondentei sau la efectuarea corecturilor. Indraznesc sa spun ca grupul celor trei, adica Jerzy Giedroyc, Zofia si Zygmunt Hertz, traia intr-o saracie lucie, dublata de sentimentul acut al infringerii. Erau dusmanii Imperiului, dar Imperiul avea totul de partea lui: razboiul cistigat, milioane de prizonieri in lagare, control fizic peste jumatate din Europa si control asupra ideilor in cealalta jumatate a continentului, bani pentru propaganda, un aparat politienesc si de spionaj bine platit. Astazi ne vine greu sa ne imaginam dimensiunile adevarate ale triumfului acestui stat. In Polonia, lumea isi dadea foarte bine seama de aceasta realitate, iar emigratia a devenit simbolul inexistentei, ceea ce a avut un efect paralizant. Polonezii abia incepusera sa se familiarizeze cu locul lor printre celelalte maruntaie ale molohului, ca a si venit anul 1949 si, odata cu el, pierderea oricaror iluzii, daca isi mai facea cineva iluzii.
***
Eu gindeam la fel ca toti colegii mei din Polonia si, aterizind la Kultura, m-am alaturat, dupa cum credeam atunci, taberei celor invinsi. Iar daca scriam, o faceam d
