Convorbirile de pace israeliano-palestiniene, incepute acum trei luni la Annapolis, nu sufera de vreo lipsa de idei despre cum ar trebui sa fie abordate principalele probleme ale conflictului. Dupa ani si ani de incercari frustrante de a ajunge la o intelegere, avand la dispozitie zeci de planuri oficiale si mai putin oficiale, negociatorii nu mai au cine stie ce spatiu de manifestare a creativitatii proprii in formularea unui acord.
Problema profunda trebuie cautata in alta parte, anume in calitatea slaba a conducerii politice palestiniene si in fragmentarea acesteia. Singurul om care ar fi putut legitima in ochii palestinienilor o solutie bazata pe doua state – Yasser Arafat – a luat aceasta capacitate cu el in mormant.
Presedintele Mahmud Abbas nu a fost nicodata o figura politica in stare sa-i inspire pe palestinieni. Faptul ca a pierdut Gaza in fata Hamas i-a diminuat si mai mult influenta politica. De fapt, el nu controleaza nici macar militiile propriului partid, Fatah, care au fost chiar mai active decat Hamas in lansarea atacurilor teroriste impotriva Israelului. Guvernarea Autoritatii Palestiniene in Cisiordania ar fi intrat de mult in colaps daca nu ar fi existat incursiunile zilnice ale Israelului impotriva Hamas si Fatah in zonele aflate sub controlul lui Abbas.
De-a lungul istoriei, miscarile nationaliste, aproape invariabil constituite dintr-o aripa radicala si una moderata, s-au vazut nevoite sa accepte divizarea pentru a ajunge la Pamantul Fagaduintei. Consensul reprezinta o negociere a conducerii si reprezinta de multe ori reteta pentru paralizie politica.
Sionismul este un exemplu perfect. Daca Irgunul ultranationalist al lui Menahem Begin ar fi intrat intr-o coalitie cu Mapaiul pragmatic al lui Ben-Gurion in 1947, sionistii ar fi respins divizarea Palestinei, iar lui Ben-Gurion nu i s-ar fi permis sa declare independ
