Unul dintre primele neajunsuri cu care s-a confruntat Uniunea Europeană, încă înainte de 2000, a fost problema divorţurilor internaţionale. Conform unei estimări realizate de Comisia Europeană, în 2003 au avut loc, în statele membre ale Uniunii, aproximativ 350.000 de căsătorii internaţionale şi 172.000 de divorţuri internaţionale. Unul dintre primele neajunsuri cu care s-a confruntat Uniunea Europeană, încă înainte de 2000, a fost problema divorţurilor internaţionale. Conform unei estimări realizate de Comisia Europeană, în 2003 au avut loc, în statele membre ale Uniunii, aproximativ 350.000 de căsătorii internaţionale şi 172.000 de divorţuri internaţionale.
În cartea sa, “Gândeşte bine şi în stil mare”, Donald Trump făcea o observaţie care-ţi dă fiori: “Am văzut multe înţelegeri de afaceri ajunse la tribunale, dar nimic nu este mai rău decât atunci când un bărbat şi o femeie trec printr-un divorţ. Este iadul curat”. Nu e de mirare că divorţurile au devenit o problemă majoră şi pentru căsătoriile “internaţionale” din cadrul Uniunii Europene. Ceea ce reclamă, firesc, o legislaţie comunitară.
DAR REGULILE? Prin “divorţ internaţional” se înţelege desfacerea unei căsătorii dintre soţi a căror cetăţenie aparţine unor state diferite. Dacă la căsătorii nu s-au înregistrat probleme majore, întrucât consimţământul era reciproc, nu la fel de paşnic s-au derulat lucrurile când foştii perteneri de viaţă au decis să se despartă. Căci, între timp, au apărut bunurile comune, copiii şi toate consecinţele aferente. Trebuia, aşadar, găsită o legislaţie comună prin care să se reglementeze partajul şi încredinţarea copiilor.
Prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului UE din 27 noiembrie 2003 se stabiliseră, într-adevăr, regulile privind “competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi î
