Sora sa a fost cea care a îndemnat-o să interpreteze melodii de pe la Sibiu, cântece păstoreşti.

Ca să ajungă simbolul de astăzi, Lu­creţia Cio­banu a trebuit, la un moment dat să-şi creeze propriul repertoriu. “Am avut divergenţe cu Ioana Radu. Îmi plăcea tare mult «De la moară pân’ la gară»: «Of, foaie verde bob negară/ De la moară pân la gară, Draga mea,/ Toate carele coboa­ră…» Iar ea îmi zice: «Să nu te prind că mai cânţi cân­tecele mele că nu’ş ce-ţi fac. Să-ţi cânţi cântecele tale!»

Atunci a sunat-o pe sora sa şi i-am spus ce probleme a avut. “Iar eaîmi zice: « Auzi, dar tu de ce nu cânţi ca pe la noi?» Anişoara, săraca, avea un glas superb… «De ce cânţi muzică de restaurant?», m-a dojenit ea. Iar eu o întreb: «Cum, aşa?» Şi-mi răpunde: «la, la, la, la, la, la, la, la…» Şi, atunci m-am gândit: ce frumoasă este muzica noastră. Unde mă duceam, mer­geam cu un magnetofon şi cule­geam de la muzicanţi, dar nu­mai ardeleni, numai bă­nă­ţeni… Luam liniile me­lo­dice şi le încadram pe textele lor. Toate liniile melodice erau de fluier şi caval. M-am inspirat din ceea ce era apro­piat de noi, cei de la Măr­gi­ni­mea Sibiului, o zonă păsto­rească, fiindcă ăştia au creat fără lăutari, fără influenţe lăutăreşti. Toată ziua eraucu fluieru-n gură: prin munţi, pe dealuri, prin văi, prin pă­duri… Am cules o serie în­trea­gă de piese, de viaţă lun­gă, din punct de vedere al textelor, al versurilor. Mi-a plăcut să cânt foarte mult natura, şi bine am făcut. Nu era genul meu să cânt: nei­cu­ţă, portiţă, guriţă. Ar fi o ne­claritate să încep cu «Bădiţă, vino disea­ră că te-aştept!» Apare Ale­xandru Grozuţă la un mo­ment dat şi începe: «Mân­dra mea…» Iar eu i-am zis: «Auzi, ce tot cânţi mândra mea, la 80 de ani? Cin’ te cre­de? Mândra ta de altă dată poţi să zici…» Sigur că atunci eram tânără, aveam şi eu foarte multe cântece de dra­goste, foarte frumoase