An de an, începînd cu 1990, producţia a scăzut. Normal, a scăzut şi consumul. Economia păşise cu stîngul în noua eră a României. Preţurile au explodat. Sondajele sociologice arătau că populaţia se temea de inflaţie mai mult decît de şomaj. Devenise chiar obsesivă teama de creştere generalizată a preţurilor şi a tarifelor.
An de an, începînd cu 1990, producţia a scăzut. Normal, a scăzut şi consumul. Economia păşise cu stîngul în noua eră a României. Preţurile au explodat. Sondajele sociologice arătau că populaţia se temea de inflaţie mai mult decît de şomaj. Devenise chiar obsesivă teama de creştere generalizată a preţurilor şi a tarifelor.
De ce galopau preţurile?
Din cauza ofertei de mărfuri şi de servicii, care se restrîngea. Dacă pe piaţă ar fi fost mai multe servicii, mai multe bunuri, deci mai multă muncă, ar fi existat mai puţină inflaţie.
Creşterile de producţie din 1994, 1995 şi 1996, forţate, n-au rezolvat prea multe lucruri.A scăzut în continuare puterea de cumpărare a salariului.Deşi populaţia a primit tot mai mulţi bani, cu ei a cumpărat mărfuri tot mai puţine.
România producea mai mult. Chiar produsul intern brut crescuse în cifre nominale. De ce, atunci, dacă oferta nu s-a mai restrîns, dacă producţia s-a dovedit a fi în creştere, salariul real n-a crescut? Dimpotrivă, a continuat să scadă. Explicaţia este simplă. Creşterea economică despre care s-a vorbit în acei ani nu a fost... creştere curată. Produsul intern brut s-a umflat prin acumulări de stocuri şi preţuri reprimate la consumurile intermediare. Din această cauză, preţurile la consumurile finale au continuat să crească mai repede decît veniturile. Nota de plată a venit firesc: 1997, 1998 şi 1999 au fost ani de descreştere economică. Din 2000, abia, societatea românească a înţeles ceva mai bine ce ne trage înapoi. De fapt,a
