Criza acută de personal şi topurile celor mai buni angajatori constituie antiteza care dă culoare pieţei locale a forţei de muncă. Pe fondul fluctuaţiei de personal, al imposibilităţii firmelor de a recruta personalul necesar, ba chiar şi al grevelor, mulţi îşi pun tot felul de întrebări legate de „angajatorul preferat“. „De ce este atât de mare diferenţa dintre filialele aceleiaşi companii multinaţionale din România, Grecia şi Franţa? Şi de ce se

Criza acută de personal şi topurile celor mai buni angajatori constituie antiteza care dă culoare pieţei locale a forţei de muncă. Pe fondul fluctuaţiei de personal, al imposibilităţii firmelor de a recruta personalul necesar, ba chiar şi al grevelor, mulţi îşi pun tot felul de întrebări legate de „angajatorul preferat“.

„De ce este atât de mare diferenţa dintre filialele aceleiaşi companii multinaţionale din România, Grecia şi Franţa? Şi de ce se măreşte diferenţa dintre noi şi practicile aceleiaşi companii în ţările dezvoltate?“ Este întrebarea pe care şi-a pus-o Mădălin Ernest, după ce a avut posibilitatea să lucreze, în cadrul aceleiaşi multinaţionale, în ţări diferite. „Când am fost trimis în Grecia, am trăit un şoc. Parcă era altă companie. Când am fost transferat la Paris, diferenţa mi s-a părut asemănătoare cu aceea pe care o făcusem, la început, între Grecia şi România.“ Reîntâlnirea, după zece ani, cu foştii colegi din România, l-a copleşit. „Discrepanţele au crescut şi mai mult, ceea ce înseamnă că, în firma de aici, nu numai că nu s-a mai făcut nimic, dar s-au deteriorat multe dintre standardele pe care le avea înainte“, explică interlocutorul nostru. Exemplul nu este singular. În ultimii ani, investiţiile în dezvoltarea resurselor umane s-au limitat la strictul necesar dezvoltării afacerilor şi mai puţin a potenţialului uman. Firmele s-au mulţumit să culeagă roade