De ce, dacă România este apreciată cum se cuvine de partenerii americani, scutul nu acoperă şi teritoriul ei?

Întîlnirea la nivel înalt a NATO s-a încheiat cu rezultate ce exprimă preocuparea celor doi actori cu alonjă globală să menţină cooperarea în domenii- cheie. S-a văzut că Germania şi Franţa întreţin o relaţie cu Rusia chiar cu preţul de a nu achiesa la dorinţe majore ale Washingtonului. Aceste fapte şi altele indică complexitatea tot mai mare a NATO ca şi o forţă persuasivă în scădere a SUA în raport cu aliaţii – pe fondul mersului războiului din Irak, al ostilităţilor din Afganistan, al crizei financiare etc. Nu îmi propun să analizez summitul. Vreau, în schimb, să fac cîteva observaţii privind scutul anti-rachetă.

Întîlnirea de la Bucureşti a avut ca rezultat şi decizia ca NATO să facă eforturi pentru a complementa scutul american, astfel încît toţi membrii Organizaţiei să beneficieze de acest vector de apărare. Această decizie este de salutat, deşi ea nu este lipsită de neclarităţi. Dar pun o întrebare ce mă necăjeşte de cînd am constatat că scutul american nu acoperă România, alături de alte cîteva alte ţări europene. Nu am înţeles de ce strategii din Pentagon şi Departamentul de Stat nu au avut în vedere următorul aspect: unui aliat care nu a pregetat să trimită trupe în Irak şi Afganistan, în alte operaţiuni în care erau implicate interese americane şi prestigiul NATO, trebuie să i se asigure protecţie de securitate nu mai puţin decît altor aliaţi (un fel de "clauza naţiunii celei mai favorizate" în materie de securitate).

Se poate intra în istoria relaţiei dintre Bucureşti şi Washington după intrarea României în NATO pentru a se verifica o trăsătură pregnantă: fără echivoc România a sprijinit deciziile mari ale SUA, poziţiile diferite în chestiunea Kosovo fiind o excepţie comprehensibi