PUNCTUL PE EI

În poveştile fotbalului, Dinamo a devenit metaforă a crimei. Cornel Dinu supravieţuieşte trist în cortegiul defunctelor sale aspiraţii, care şi cîte or mai fi fost ele. Iar atunci cînd un luptător de talia Procurorului bate podeaua e de rău. E grav. Plecarea lui Cornel Dinu de la Dinamo, dacă ea se va materializa şi va fi definitivă, nu reprezintă un capăt de ţară.

PUNCTUL PE EI

În poveştile fotbalului, Dinamo a devenit metaforă a crimei. Cornel Dinu supravieţuieşte trist în cortegiul defunctelor sale aspiraţii, care şi cîte or mai fi fost ele. Iar atunci cînd un luptător de talia Procurorului bate podeaua e de rău. E grav. Plecarea lui Cornel Dinu de la Dinamo, dacă ea se va materializa şi va fi definitivă, nu reprezintă un capăt de ţară. Numai că, uneori, semnificaţiile unui gest devin cu mult mai importante decît relaţiile obiective sau subiective ale individului cu societatea. Dinu va pleca. Dar motivele care au determinat gestul său rămîn. Dinu va pleca pentru că nu beneficiază de imunitatea nesimţirii. Rămîn în urma sa făptaşi ai naturii primitive, indivizi incapabili să trateze pe proprie răspundere organismul pe care l-au umplut de boale. Şi, într-o astfel de inerţie, Dinamo se poate transforma dintr-o metaforă a crimei în reţetă a sinuciderii perfecte.

Dinamo, în perioada unui răsfăţ conjunctural, a fost clubul care s-a luat mai mereu la trîntă cu riscul. Echilibristica nebună între corvoada performantă şi voioşiile lumeşti a făcut din "cîini" (de la fraţii Nunweiller încoace) personaje de frumoasă poveste. Parcă la nici un alt club n-a existat atîta vecinătate amicală între fentă şi spirit. Groapa avea cîndva ştaif şi personalitate. Conservate în tradiţie şi figurile ei de legendă. Acum Groapa a intrat în stăpînirea unor neisprăviţi. A unor puşlamale incapabile să intuiască în prezentul lor întîmplăto