Doinitorul pădurenilor făcea parte dintre aceia pentru care întoarcerea la sat era mereu un prilej de bucurie.
Doinitorul pădurenilor făcea parte dintre aceia pentru care întoarcerea la sat era mereu un prilej de bucurie.
De multe ori, în drum spre casa părintească, Drăgan Muntean făcea un popas de închinăciune la biserica din Ghelari, o adevărată catedrală ortodoxă, o veritabilă capodoperă, construită de oameni cu migală şi măiestrie. Deşi locuia la Deva, toate drumurile lui Drăgan Muntean se înnodau la Poieniţa Voinii. “Indiferent pe unde-l purtau paşii, spune etnomuzicologul şi realizatorul tv Elise Stan, cînd revenea din peregrinările sale prin lume, «dădea o fugă», cum obişnuia să spună, să vadă ce mai e pe acasă, şi oamenii din sat îl primeau cu bucurie. De aceea l-au numit părinţii săi Drăgan, ca să le fie drag semenilor săi.
Mi-aduc aminte cum, la filmările realizate în satul natal pentru emisiunea «O vedetă... populară», au sărit toţi consătenii săi să-l ajute, bucurându-se că Drăgan al lor a ajuns «mare cîntăreţ la televizor» şi «stă alături de domnii cei mari de la Bucureşti».
Glas catifelat. Au ieşit cu mic, cu mare să reconstituie, pentru filmări, datinile şi obiceiurile pădurenilor, cîntînd şi jucînd cu toată fiinţa lor. Prietenul său de nădejde, Miron Muntean (nici un grad de rudenie cu interpretul) din Feregi, i-a fost mereu alături. Şi nu numai el!”
Aducerile aminte sînt uneori o povară greu de suportat. “Alteori însă, e de părere Elise Stan, amintirile sînt un dulce balsam ce ne învăluie, ne dezmiardă şi ne alină dorul. Ne e dor, ne este tare dor de Drăgan Muntean şi de cîntecele lui încărcate de tainele greu de pătruns ale melosului din Ţinutul Pădurenilor, ne este dor de glasul său catifelat, inconfundabil, de bonomia, de jovialitatea sa ardentă, de optimismul său molipsitor şi de