Unii dintre noi s-au nascut tibetani. Daca faptul s-a intâmplat dupa 1950, de când Tibetul a inceput sa fie devastat de comunism, carenta de identitate si fractura de destin i-au situat - pretutindeni - intre neliniste si scandal. Oricum am privi circuitul existentelor, a fi tibetan avea sa devina, in numai doua generatii, contrariul oricarei promisiuni. Acasa, adica in matca geo-istorica a centrului veritabil si inaccesibil al Asiei, tibetanii sunt niste supravegheati. Si incetatenesc, in dialectul de partid al chinezei, perspectiva masiva a pedepsei. Daca nu se mai afla acasa, in Tibetul lor, sunt ceea ce nu fusesera niciodata: niste destarati si niste ratacitori. Dupa o jumatate de secol sub stindardul sângeriu al "eliberatorului", exploatarea tibetanului de catre chinez ar inrosi multe pagini din Marx. In 2008 insa, asteptând Jocurile Olimpicesi capitalul urias de reprezentare si pacifism adiacent, diferiti parametri ai problemei tibetane s-au transformat. Si se transforma, de fapt, in fiecare zi. Chiar daca, mai demult, o liniste de carcera si depese mefistofelice i-au diminuat sau chiar suspendat semnificatia, problema Tibetului e, fara surpriza, prea robusta pentru a nu intersecta orice initiativa internationala de care beneficiaza China. Cu atât mai mult si mai firesc acum, la o luna dupa ce autoritatile comuniste au majorat represaliile ucigase asupra unei populatii care nu se poate exprima. Sau care nu o face decât prin superlative atroce. Gloria olimpica a Beijingului se pregateste deocamdata si prin ordinul repetat de a deschide focul multimilor tibetane, la Lhasa ca si inAmdo (Qinghai) sau in Kham (Sichuan). Si totusi, printre circumstante agravate zi de zi, ar fi necesar sa depistam structura de adâncime a conflictului. Cu atât mai mult cu cât trasatura principala a tuturor comentariilor e, fatal, lipsa de informatie. Mediile occidentale au definit de m