M-am uitat la poza de familie. Personaje la fel de cunoscute: Blaga, Videanu, Boc, Stolojan, Boureanu. Toţi înfăşuraţi în acelaşi fular inutil termic, dar obligatoriu ca simbol, echivalentul unui certificat de virginitate pentru îngeriţe. Aşezaţi în rîndul întîi al pozei, zîmbesc identic. Ciudat, bărbaţi cu fizionomii diferite, departajaţi de burţi, înălţimi şi chelie, se prezintă ca nişte bebeluşi gemeni.
Radu Berceanu este un nume de politician. Unii mă contrazic, apăsînd pe amănuntul că este un prosper om de afaceri. Întrucît nu i-am contabilizat averea, neavînd nici priceperi şi nici interes în această privinţă, mă voi încăpăţîna să-l tratez ca politician. De altfel, prezenţa lui insistentă şi apăsată în televizorul meu de la Sîngeru, unica fereastră prin care mă uit la lumea simandicoasă a politicii, desena un astfel de personaj. De 18 ani, cînd discret ca o şuiţă, cînd gălăgios ca un şarpe cu clopoţei, politicianul fesenist, socialist, social-democrat, democrat, democrat-liberal şi, mă rog, popular a fost prezent. Mulţi spun că prezenţa sa în viaţa politică poate fi măsurată cel mai exact prin modul în care i s-au umflat buzunarele. În marsupiul nădragilor i s-au înghesuit milioane. Pentru un bugetar e un soi de miracol. Minunile de la Maglavit! Mă opresc asupra domnului Berceanu pentru că mi-a intrat în casă cu un discurs care m-a îngrozit. Iată cam ce zicea, de pe scena Sălii Palatului, înfăţişîndu-se cu un fular portocaliu, ca simbol şi zbilţ la gît: "De sus pînă jos, de la preşedinte şi pînă la ultimul primar trebuie să fim aceeaşi familie. N-avem nevoie de aliaţi, n-avem nevoie de alte partide. Aliaţii noştri vor fi alegătorii noştri". Atît şi nimic mai mult. Cu un discurs asemănător cîştiga Hitler prin treizeci şi ceva inima alegătorului neamţ, cu precădere în oraşele mici şi mijlocii. Ce face domnul Berceanu cu această familie care se î