Scenograful, creatorul de costume pot urma sau completa textul dramatic şi viziunea regizorală. Rareori, scenograful construieşte o lume paralelă, purtătoare a unor sensuri complementare acţiunii.

Dramaticul este unul dintre punctele forte ale scenografei. Mai ales atunci când îşi aliază absurdul sau sugestiile expresionist – suprarealiste.

Ne amintim turul de forţă din "Scaunele" lui Eugene Ionesco, de la Teatrul German de Stat din Timişoara, scaunele cu picioare de manechine sau cu papuci, scaunele cu ochelari sau cu voal de mireasă, metafore ale unei imposibile comunicări sociale. Ne amintim decorul şi costumele din "Regele moare", cu combinaţia fabuloasă dintre inspiraţia japoneză şi stilul "mecano", cum îl numeşte Mircea Ghiţulescu, al construcţiei din plăci metalice.

Cimitirul lumilor paralele

Gustul pentru fabulos, pentru cantitatea acablantă, pentru spaţiul scenic transformat în capcană psihologică îl regăsim în spectacolul cu piesa "Deşteptarea primăverii" de Frank Wedekind, de la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Scena aproape sufocată de mobilier, între ale cărui piese actorii îşi găsesc abia – în unele momente – spaţiul de joc, este metaforă a încorsetării în canoane.

Pe acest fundal, restul decorului capătă semnificaţia încercării, reuşite sau nu, de evadare. "Materialul didactic" pictat pe tablă, cu aluziile lui sexuale, dintre care, cea mai reuşită este aceea a femeii-înger, cu braţe-aripi şi o figură ale cărei trăsături îşi pierd orice importanţă, păpuşa-copil şi căruciorul - joc al maternităţii, dar şi al morţii, uşa din fundal, singura sursă de lumină şi singura posibilitate de evadare, în acelaşi timp, susţin şi amplifică discursul actoricesc.

Dar, poate, momentul în care scenografa se apropie cel mai mult de latura barocă a creaţiilor sale anterioare, este scena evadării din cimitir, cu monumentele funerare