Fata de pe trecerea pe pietoni va fi curand uitata. A fost o victima nu a Summitului NATO, nu a traficului care arata ca Bucurestiul este o capitala in curs de dezvoltare, ci a unui anumit tip de relatii intre oameni si autoritati, intre oameni si lege care nu sunt normale in societatile europene si civilizate. Fata de 20 de ani care a murit in public fara ca nimeni sa o tina de mana, departe de casa si de prietenii ei, nu e o victima colaterala intr-un plan grandios in care natiunea per ansamblu a avut ceva de castigat, ci o victima inutila, o moarte care nu dovedeste nimic.

Poate nu as scrie despre fata de pe zebra din Herastrau daca nu as fi revenit recent din Republica Moldova sau daca nu as fi avut in ultimii ani, si la Berlin, si la Bucuresti, multe studente care ar fi putut fi in locul ei. De cand l-am auzit pe Mircea Badea induiosandu-se de soarta ei, cu un accent sincer pentru care i-am iertat multe porcarii (dl Badea fiind un alt om la care talentul risca sa fie nimicit de caracter pana la urma), nu am incetat sa ma gandesc la fata asta. In mintea mea, s-a confundat deja cu o fata necunoscuta din Basarabia care m-a strigat pe strada la Harvard acum doi ani si cu care am stat pe gardul de la Yard vorbind despre planul de actiune Moldova-UE. Sau cu o fata care m-a primit la Chisinau acum o saptamana, sperand ca am vreo idee din care ea si prietenii ei sa poata face o revolutie si ai carei parinti au plecat demult de acolo, numai ea a mai ramas sa incerce sa schimbe tara si sa salveze lumea. Sau de cateva fete din Berlin, studente ale mele sau ale altora, fete cu ochi adanci, intelepti, in care suferintele multor generatii au creat o privire a carei varsta nu are legatura cu tineretea lor exuberanta. In privirea lor simt refugiul, deportarea, instrainarea pe viata, privirea bunicii mele. La Chisinau, unde m-am intors dupa 15 ani, toate istoriil