Unul dintre cele sase puncte cu care politistii-sindicalisti au iesit, zilele trecute, sa protesteze in fata conducerii M.I.R.A. a vizat inasprirea sanctiunilor pentru faptele de ultraj comise impotriva politistilor. Vizavi de aceasta revendicare, Internele declara : "a fost convenita elaborarea unei analize la nivelul I.G.P.R. pe aceasta problematica, urmand ca rezultatul sa fie pus la dispozitia institutiilor statului, abilitate sa promoveze modificari la Codul Penal". Raportandu-ne la "celeritatea" modificarilor Codului Penal, calculele duc deprimant de departe. Asa ca, din acest punct de vedere, politistii au trei variante pe care trebuie sa le includa in planurile lor de viitor : 1. Sa-si faca meseria in continuare, dispusi ca, pana la modificarea legii, sa indure cu stoicism injurii, umilinte, scuipati sau pumni. Daca infractorul/contravenientul stie unde sa loveasca fara sa lase urme, daca agentului nu i-a dat sectia in dotare un reportofon – si, firesc, nu i-a dat –, iar omul nu are nici martor care sa confirme ca a fost pus in legatura cu sfinti, biserici, morti si rude, daca pana ajunge sa depuna plangere i se usuca saliva de pe frunte ori de pe chipiu, cauza e ca si pierduta. Procurorul cere dovada. Si, uneori, si cand o primeste, cantareste mai greu cuvantul infractorului. 2. Sa incerce sa nu mai faca nimic, daca se poate, nici macar dosare si acte de contraventie. 3. Sa plece din Politie.
O intrebare care se desprinde dupa fiecare nou caz de ultraj caruia ii cade victima un om al legii este : De ce, in 18 ani – de democratie inteleasa de fiecare in raport de numarul de neuroni – nu s-a cerut introducerea in Codul Penal a unor pedepse mai severe pentru aceste infractiuni? Care, nerezolvate, sapa temeinic la temelia autoritatii acestor aparatori ai legii.
Un posibil raspuns ar fi indiferenta. Umilintele ori bataile nu ating esaloanele super
