Hotarat lucru, posteritatea critica a lui G. Calinescu nu trece printr-o clipa de gratie. Dimpotriva, se pare ca nicicand inteligenta "detractorilor" nu s-a infratit mai eficient cu mediocritatea aparatorilor.
Astfel, putinele volume care i-au fost consacrate dupa 1989 criticului se inscriu in linia re(con)stituirilor evlavioase si lipsite de originalitate. In schimb, s-au intetit contestarile, datorate in parte mai vechilor "anticalinescieni" (Gh. Grigurcu, Al. George sau M. Nitescu), in parte acuzelor de natura critica sau morala pe care le-au avansat comentatori mai recenti precum Ion Bogdan Lefter si Angelo Mitchievici.
In acest context - si cu o vadita intentie polemica - apare eseul Elvirei Sorohana. O aparitie surprinzatoare, daca avem in vedere ca specialitatea autoarei, profesoara timp de cateva decenii la Universitatea ieseana si colega de generatie cu Dan Horia Mazilu si Doina Curticapeanu, este de fapt literatura romana veche. Surpriza se atenueaza totusi daca tinem cont de faptul ca - dovada stau volumele despre Cantemir, Budai-Deleanu si Ion D. Sirbu - pe Elvira Sorohan o pasioneaza cu precadere discursul de factura alegorica.
In fond, o asemenea perspectiva "ieroglifica" se intalneste si in ultima sa carte, care se articuleaza pe doua idei principale. Prima este aceea ca, evitand confesiunile manifeste, Calinescu si-ar fi construit, prin "metoda transferului de personalitate", un album de autoportrete oblice, in care se defineste prin intermediul personajelor pe care le creeaza sau al autorilor pe care ii comenteaza. Cealalta miza a eseului Elvirei Sorohan vine din supozitia ca o buna parte a "autoportretelor" calinesciene publicate in perioada postbelica transporta un mesaj subversiv, proiectat deopotriva ca forma de protest la adresa totalitarismului din "obsedantul deceniu" si ca modalitate de justificare a propriilor act