Titus Ceia N-am de gand sa scriu azi despre Vanghelie, Oprescu, Lucian Flaiser, Simirad sau Dan Carlan. Altceva ma framanta. Ce-o mai fi si aia criza de autoritate? La o privire superficiala, termenul sugereaza anarhie, miscare browniana, hapaiala nesatula, voci cautand sa se acopere una pe alta, trecatorul intamplator pocnit cu leuca-n cap. Daca lucrurile depasesc limita, adica limita suportabilitatii, vine reactia de masa critica si se intoarce totul pe dos. Nici atunci nu-i bine. Autoritatea neclintita, talibana, face ordine. Ordine, numai ca ajungi sa constati ca acea ordine te aduce ori la supunere oarba, ori la sinucidere sociala, economica sau chiar propriu-zisa. Politica romaneasca a cunoscut ambele variante. Dupa ani indelungi de capastru cu pleazna, dupa alti ani de democratie nauca, tinzatoare spre acoperirea tuturor intrarilor si iesirilor musuroiului de furnici care suntem, ma intreb daca n-a sosit sorocul dupa care sa urmeze altceva.

Cu despotismul, fie el luminat sau intunericit, ne-am cam lamurit. Toti anii petrecuti in postura copilului legat cu lanturi de pat pe timpul absentei parintilor (aflati la treaba sau la un pahar in plus in cine stie ce mohorata spelunca) ne-au facut sa asudam sange. Mai tarziu, toti anii in care am alternat sperantele cu deznadejdea, toti anii in care am stiut ca, logic, exista o sansa dar sansa n-a aparut, toti acesti ani ne-au secatuit umorile si chiar umorul. In municipiul Iasi, undeva in zona Copoului, pe o straduta laturalnica unde cea mai inalta constructie are doua etaje, exista un gard. Verde gardul, din scandura vapsita. Aproape doi metri din acel gard gazduiesc o inscriptie lapidara, cu litere fantasce: "duceti-va la naiba!". Gandindu-te bine, sigur e un lucru: inscriptia nu reprezinta produsul refularii cuiva fata de locatarii casutei din spatele gardului de scandura verde. Dovada se extrage d