Dacă nu m-ar cuprinde adeseori disperarea, aş ţine-o de dimineaţă pînă seara în hohote de rîs homeric auzind dis­cursurile agramate şi cacofo­nice ale politicienilor români. Dacă s-ar putea înregistra legal un partid al celor care nu sunt în stare să acorde subiectul la predicat, nu ne-am mai pune decenii întregi problema majorităţii parlamentare, a guvernării mo­nocolore şi a dispariţiei oricărei opoziţii.

Dacă nu m-ar cuprinde adeseori disperarea, aş ţine-o de dimineaţă pînă seara în hohote de rîs homeric auzind dis­cursurile agramate şi cacofo­nice ale politicienilor români. Dacă s-ar putea înregistra legal un partid al celor care nu sunt în stare să acorde subiectul la predicat, nu ne-am mai pune decenii întregi problema majorităţii parlamentare, a guvernării mo­nocolore şi a dispariţiei oricărei opoziţii. Nu cere nimeni unui om politic nici fraze academice, nici subtilităţi fi­losofice şi nici subtile construc­ţii stilistice. Dar să vorbeşti mai stricat decît un copil de clasa a III-a, să nu faci diferenţa între poluare şi po­luţie, între putere şi potenţă sau între forţat şi fortuit mi se pare chiar inacceptabil. Un om care nu se poate exprima corect şi coerent în limba sa maternă nu prea are ce căuta în zonele unde se hotărăsc destinele propriului neam. Cum poţi reprezenta interesele unei comunităţi dacă spui cu dezarmantă seninătate: “Fiinţa pe care o iubesc cel mai mult este mama şi tata” (Ramona Bădescu, Italia).

Toată confuzia societăţii româneşti are la origine confuzia de limbaj. De la o Constituţie plină de ambiguităţi pînă la ultima lege trecută de cele două camere de gazare morală ale Parlamentului, toate proiectele şi elanurile noastre se bîbîie tragic-comic într-o limbă a comunicării imposibile. Drept rezultat avem contracte în care milioane de euro sunt firimituirile ciugulite de sticleţi isteţi înainte de de a se descoper