Generatia mea le datoreaza - ne amintim asta intotdeauna prea tarziu - o farama din libertatea de astazi. Cu ei avem trecut, memorie si repere. Lor, destinelor exemplare, generatia mea ar trebui sa le multumeasca altfel. Fara ei, ne-ar fi fost rusine ca in trecutul parintilor nostri gasim atat de putine figuri luminoase. Dar iata ca pe adevaratii martiri ii petrecem in soapta in drumul lor spre istorie. In schimb, natia a inventat falsi eroi, a consumat nebanuite rezervoare de lacrimi pentru a-i plange abundent si uleios.
Sa-i multumim si lui Gabriel Liiceanu ca ne scapa cumva de rusinea uitarii totale si ca ne trezeste din nepasare. Sa le multumim si televiziunilor ca ne-au scutit de triviala expunere a mortii cu bocete in direct si suspine stoarse “la cald”. Desi, televiziunile au pus cruce subiectului din alte motive: Monica Lovinescu “nu se vinde” ca un Paler, ca un Teoctist sau ca un Pruteanu. Si un Balasa s-ar fi vandut bine, dar l-a ingropat summit-ul NATO. Televiziunile inventeaza eroi cu ochii pe rating. Emotia publica starnita de moartea Monicai Lovinescu este prea mica pentru a trezi din somn vreun producator.
Monica Lovinescu n-a fost vedeta de talk-show-uri dupa 90, n-a facut balci, n-a dat din coate prin politica, n-a facut parada cu veacul petrecut in teroare. A fost vedeta unor vremuri fara vedete. A fost ceea ce parintii nostri, cei mai multi dintre ei, n-au avut puterea sau curajul sa devina: un om liber. Viata ei a fost jurnalul luptei pentru libertate. A fost ceea ce multi dintre noi n-au nici astazi curajul sa fie: oameni liberi. Poate ca si din acest motiv ne temem sa spunem, cu voce tare si cat mai raspicat, cine a fost.
Acum simtim poate revolta ca disparitia Monicai Lovinescu nu este onorata public cum se cuvine. Ca scara de valori s-a rasturnat cu susul in jos. Ca noi, ca popor, ne batem joc de trecutul si de vi
